luni, 3 decembrie 2007

basescu is watching you

in fiecare weekend ma duc si mananc la bunica-mea, undeva pe decebal. si daca ridici exact 20 de cm capul deasupra farfuriei cu supa, vezi pe geamul bucatariei bunicii mele, un 6x4 cocotat pe calcanul unui bloc de 4 etaje undeva pe langa piata cu acelasi nume ca si bulevardul. bun. sambata, in timp ce savuram spanacul legendar al bunicii, ma uit in fata si il vad pe basescu. se uita la mine si zice 'hai la curatenie'. de obicei, ii bat bunicii mele covoarele primavara si toamna, ca si contributie de nepot iubitor la 'curatenia generala'. cum acum e decembrie, l-am bagat in pizda ma-sii pe basescu si curatenia lui si am continuat sa mananc. totusi, fata lui ma privea necrutator. sa ne intelegem. votarea fusese saptamana trecuta si, din cate spune presa, a fost un esec. cuvintele lui imi ramasesera in minte. 'hai la curatenie'. am stat. ceva trebuia sa se intample. in cateva minute, dupa ce ii explicasem a treia oara lui bunicamea cum se deblocheaza tastele la huawei (buni goes digital), am primit revelatia. daca era dupa mine, campania trebuia continuata. doar cu mesajul putin schimbat. langa acelasi visual, eu as fi pus, pentru inca o luna sa zicem, urmatorul head: "halal curatenie". intelegi?
prima oara vine vraja, dupa aia reprosul. campanie integrata. nu, multumim romania, aprecierea voastra ne mangaie pe coaie intr-un mod placut. pe fata.
big brother style. si poate ar fi misto sa fie prelungita la infinit. basescu ramane agatat de bloc si da in popor necrutator. "mortilor, nu asa se lucreaza", "sunteti urati", "la munca, acolo-i toata distractia" sau, cu faza geniala a unui prieten "tot inainte, ca inainte era mai bine"

miercuri, 17 octombrie 2007

despre ambulante

Versul lui Holderlin „Atunci când creşte pericolul vine şi salvarea”[1] (sau pe aproape), deşi a reprezentat strigătul revoluţionar refulat dintotdeauna, s-ar putea să fi suferit un colaps total o dată cu venirea vremurilor interesante peste noi. Astăzi situaţia este rezumată perfect şi fără rest de conversa versului, şi anume „Atunci când creşte salvarea, apare şi pericolul”. Să explicăm. Concis, asta revine la a spune că „salvarea produce pericolul”. Tot nu e clar. Astăzi, salvarea nu mai apare ca fiind un apel imanent ce răspunde la incipienţa sau desfăşurarea unui pericol total (prin total, se înţelege un pericol de orice fel, indiferent de natura lui, toate pericolele la un loc) iar relaţia clasică este în locuită de una nouă. Astăzi, excrescenţa salvatoare îşi produce, natural, complementul. Doar după ce şi-au facut asigurare de viaţă mor oamenii, niciodată înainte. Doar după ce am cucerit o ţară străină, vedem dacă am avut sau nu dreptate, dacă am minţit sau nu.
Întotdeauna poliţia va precede cetăţenii ce sunt exteriori ei. Destinul aporiilor puterii e că vor rămâne aporii în continuare. Astăzi vedem cel mai bine în ce fel, deja dintotdeauna, suntem constituiţi de putere şi nu putem exista în afara ei sau fără ea. Dacă Negri&Hardt au dreptate, atunci întotdeauna puterea constituie, apres coup, viitoarea configuraţie, dintotdeauna cu materialul revoluţionar al clientului, care, în acest caz, suntem noi. Revenind la subiect, salvarea care produce pericolul este paradigma exactă prin excelenţă a distanţei dintre noi, ca exterior al Legii, şi legea care, ne face posibili, prima dată ca şi apariţie simbolică, iar mai apoi ca şi subiecţi deplini. Imaginaţi-vă o mână care ţine un măr în palmă.
Salvarea, adică recuperarea dintr-o ipotetică stare viitoare, sustragerea din cursul evenimenţial paranoic, nu poate, din construcţie, să se rotească centrifug fără un spaţiu invariant de manevră. Cineva trebuie totuşi să sune la Salvare. Ceea ce defineşte dinamica prezentă a timpului e faptul că tranziţia mondializantă ce are înăuntrul ei pe fiecare dintre noi, a dinamintat la propriu vechile standarde. Aşa nu se mai putea.
Astfel, lucrurile tind să se accelereze exponenţial. O dată cu proliferarea agenţiilor şi serviciilor secrete şi de securitate, a armatelor occidentale tehnologizate inimaginabil, deşi inutil, apar şi teroriştii. Şi atacurile lor prefăcute în Spectacol. În artă contemporană optică. Foametea din Africa nu va dispărea niciodată indiferent de sumele aruncate în faţă. Pentru că, în fapt, chiar aceste fonduri umanitare? sunt producătorii a ceea ce, implicit sau explicit, pretind că salvează. Lecţia care ar trebui trasă şi învăţată de aici e că întotdeauna vor exista şi fraţi mai mici. Ai noştri sau ai altora.
[1] Dacă nu e aşa versul, atunci haideţi să îl transformăm în vorbire curentă. Muie

luni, 15 octombrie 2007

concert din muzica de bas

am fost la bonobo. gresit. am fost plecat in afara. in afara romaniei, in afara lui 2007, in afara serbarilor campenesti numite gresit aniversari. muzica era usoara, desi lovea greu. cum e sa te desfasori pe o scena fara sa strangi din dinti? cine din romania stie? si atunci?
am fost inconjurat de, probabil, niste contemporani cu mai putin avant si multa rabdare inteligenta. am fost inconjurat de epura ideala a ce ar trebui sa fie un roman educat urban. erau multi oameni acolo unde berea de fabricatie proprie avea un gust de cacat.
muzica. cum sa va spun, astazi, cei mai inteligenti dintre muzicieni nu mai canta (desi multa lume se incapataneaza sa nu accepte asta), sa numim aici un cuvant care nu mai spune nimic, rock. altfel spus, ora exacta nu o da nici nightwish, nici lacrimosa, nici haggard, my dying bride, carcass, sau orice alt agencement de suparati.
pentru a reda fidel geistul lui zeit, nu mai poti vorbi asa. pentru a putea simti ce inseamna 'timp mort' astazi, iti recomand mogwai. pentru a vedea ce poate insemna melancolia, ar fi o idee sa incerci sigur ros. pentru a putea sa dezlipesti safe tricoul cu metallica purtat direct pe inima, poti sa incerci xploding plastix.
eu am ascultat bonobo, frate! oameni destepti care au fost gasiti de instrumentele lor. bucurie aruncata pe gratis peste gardul urechilor. ce putea sa fie mai neasteptat? expect the unexpected. bonobo sunt din uk. bonobo sunt. de fapt, bonobo este. simon green. esenta bonobo-ului este bonobo-ul esentei, heideggerian vorbind. la un moment dat, povesteste liiceanu ca povesteste noica ca il intreaba jaspers pe heidegger: ce credeti despre dumnezeu? si tot astepta jaspers un raspuns.
voi ce vreti sa aflati? da, normal, a fost misto, pacat ca nu a venit si fata care era bolnava, s-a cantat de pe mai multe albume, ei cu noi, eu cu voi, noi cu ei. dar, totusi, ce vreti sa aflati? poate ca nu stiti ce vreti sa aflati. atunci o sa va spun asa.
muzica pe care o ascult imi aduce intotdeauna aminte de cum stau lucrurile. am tendinta sa uit durerea care suntem. viata noastra zambitoare. muzica buna te face sa tresari, nu sa sari.

joi, 11 octombrie 2007

marți, 9 octombrie 2007

acvila non capit musca

am omorat o musca. neagra si grasa. am dat peste ea cu 'existentialism is a humanism' scos de pe marxists.org la imprimanta de acasa. conferinta era intr-o folie de plastic. am dat cu asa o putere incat chiar au crapat. folia si musca.
ramanand lipita pe folia mea de platic existentialist, nu m-am putut opri sa nu ma uit. de la lovitura, am primit pe luciul transparent o gasca de viermi albi, proaspat deranjati de decesul subit al hotelului lor zburator. aproape ca se uitau mirati la mine. pun pariu ca aveti in cap ceva certitudine ca voi pronunta cuvantul 'greata'. desi am simtit asa ceva, nu voi pronunta gretosul cuvant. problema a aparut la vreo 2 ore dupa, cand viermii aia mi se plimbau prin fata ochilor, desi eu citeam linistit knut hamsun. si nu puteam scapa de ei. intoarcerea refulatului. pacatul crimei.

BONOBO live


joi, 4 octombrie 2007

o zi minunata

Nu ştiu încotro merg. Dacă merg undeva şi dacă drumul ăsta duce undeva. Nu ştiu nimic. Nu vreau nimic. Nu îmi trebuie nimic. Aş vrea să se oprească totul în jurul meu. Să pot respira. Îmi place aerul.
Nu pot să mai ascult muzică. E la fel. Cărţile sunt la fel, mâncarea e aceeaşi, zilele sunt identice, hainele sunt toate la fel. Suntem la fel. Totul se confundă, nu disting nimic. E marţi sau joi? Trăiesc sau nu?
Ceva e întotdeauna lipsă. Oameni, alţii, lucruri, experienţe, amintiri. Îmi lipsesc nu pentru că nu le-am avut, ci tocmai dimpotrivă. Nu le-am avut destul. Nu mai suntem făcuţi pentru a trăi.
Trăim în vremuri în care viaţa trebuie protejată împotriva vieţii. Totul se îngrădeşte, se dislocă, pe noi. În fapt, deschizând ochii vedem că suntem singuri. Nu e nimeni acolo unde trebuie să fie oameni. În jurul nostru sunt doar ambalaje. Ce rost mai are să strigi, dacă nimeni nu mai poate să te audă?
Aş minţi să zic că îmi vreau viaţa înapoi. Nu am avut-o niciodată. Nu am luat niciodată decizii, deciziile s-au împlinit pentru mine. Am mers la şcoală, am citit cărţi, am băut beri. Am. Verbul a avea. De fapt, nu am nimic.
Tot încerc să aflu dacă pot să înţeleg până la urmă ceva şi/sau dacă este ceva de înţeles. Nu ştiu nimic. Nu ştiu.
Adun, de fapt mai bine zis, se adună pagini, se adună titluri, se adună ani. Iar eu scad. Sunt mai prost, mai slab, mai bătrân, mai prefăcut, mai departe. Fug de mine, probabil, de aceea nu găsesc niciodată ceea ce caut acolo unde mă aflu. Şi zicem de câini că sunt tâmpiţi. Omul e cel mai prost câine care există. Nu mă găsesc pentru că nu e nimic de găsit. Nimic. Ce regăsire poate avea loc atunci când nu s-a produs încă nici o pierdere? Pentru că nu se pierduse nimic şi nici nu avea cum să se piardă. Tot caut prin cărţi, filme, muzică, alţi oameni, să întrevăd semne, sens, direcţie. Da, sunt prost. E oficial.
Iar dacă suntem într-o zi în care mă simt bine, atunci să intre basculanta cu minciuni pe poarta întreprinderii. Da, are sens, şi încă ce sens, ceea ce fac. Proiectez viitorul „to go” în faţa mea. Ce liniştit trebuie că sunt în visul meu burghez! Totul e normal. Aşa cum trebuie. Linişte şi cald. Dar visele frumoase nu au citit psihanaliză. Fat-frumos nu va fi niciodată impotent, Albă ca zăpada curvă, cei şapte pitici pe heroină, Scufiţa Roşie autistă şi Greuceanu cu semipareză.
O foarte mare prostie e viitorul. Ne folosim de el ca să ne bucurăm de prezentul ăsta infect. Cei din urmă să îşi păstreze biletele pentru control! Nu este nimic altceva decât, nu ceea ce se vede, ci ceea ce nu ai văzut. Noi trăim în cizme de cauciuc cu care călcăm în cenuşa prezentului produsă de focul de tabără al trecutului.
De ce credeţi că mă cunoaşteţi? De ce atâta familiaritate între noi, când sunt sigur că fără agenda telefonului nu am şti cum ne cheamă. Ce am avut noi vreodată în comun, adică reciproc? Vezi?
Întrebarea care ne însoţeşte, vioaie, pe ultimul drum nu e „Şi acum?” ci „Ce a trebuit să fac?”. Mori ca un tâmpit. Trebuie să învăţăm să murim. Sigur, e acelaşi lucru cu „trebuie să învăţăm să trăim” veţi spune. Ca să ştii să mori, trebuie înainte să fi învăţat să trăieşti. Dar cine să mă înveţe? Maternitatea e un parastas costumat în alb, nu?
Cine şi ce putea să mă înveţe? Azi copiii îi învaţă pe părinţi. Practic, ne transmitem unii altora viitorul pe care, sau mai bine, viitorul care nu mai spune nimic. Viitorul nu mai are nevoie de mine. Nu am ce face în viitor. În viitorul ăsta. L-am văzut deja.
Viitorul nostru e prezentul. Trecutul e de mult pierdut. Lumea mea, lumea contemporană, a existat dintotdeauna. No future era simplu. No present e mai grav.